Zi-mi din ce lumea a fost ridicată, și-ți voi spune din ce ai fost și tu.

O solitară fîșîe suspendată de lemn lipsit de devotament pentru paralela naturalului e senzația energizată a ambiguului furt de plîns neauzit și taină măruntă și înglodată.

O solitară inimă încîlcită într-un sîn siamez ești tu.

Ești desprins din soare – o pseudo-reîncarnare a unei raze părăsite în zorii de tranzit ai celei interzise dimensiuni; ești electricitate și pară frîntă în ea, superior nedescoperit și volt supraîncărcat de încîntare pămînteană.

Tu nu alergi, tu ai aripi de dantelă luminoasă ce frînge înălțimi noduroase și conceptele de frumos metafizic încuiat în corporal.

Și totuși, ești atît de uman…

Ești om ce nu a iubit păcatul subtil, ci și-a strigat continuitatea ca să te vadă pășind strîmb prin volbura albului credincioșilor nesincronizați cu viața, și ți-ai aruncat fluturele de plumb ce se frige în raza ta denaturalizată de tot ce este presupus și presupus incoerent.

Și-ți iai zborul… Răspîndind lumină și orbind imaginațiile absente sau interzise, umpli mintea de azur și aur topit. Ți se curbă curentul de curgere fluent a relătării “mereu”-ului primei trăiri în furtuna de sub talpa supunerii concretului și a moralului paralizator pentru a sulfa norii primăverii începutului vital spre creștete plecate în posesia adevărului tău și a iraționalului ce strălucește în particula lipsei tale de trup timpuriu. Iar emoția ta renaște în fiecare paralelă.

De ce nu am fi cu toții electricitate, dacă suntem atît de umani?

Advertisement