The centimeters she covers in her minor displacement of bones increase slower than most of the dawns you’ve seen passing by in an alcoholic silence and the rush of a new found love; the light they cast on the battered streets that smell of the cheapest kind of tobacco establishes  itself as a feeling of endless movement in the heads of those who have got half a century to live ahead of them.

    She is temporary, and her steps echo a waltz during the war, the song she’s written for herself to carry her mind to sleep when the time would come. She might have minutes, or she might have a decade to walk around memories as long as her legs still hold her spine against the world, and she’d never count the seconds, for a body that moves is a body in perfect shape. You need nothing other than your shell to expect a future. A shell and a terrible amount of bad luck to see your flesh survive laugh, tears and death, at times all together in a tide of pulmonary ache. And you need to be mad to outlive love: a lover, a husband, a child, while growing older by moments and moving to a timeless outline of metaphysics, it’s carcass, the memory.

    She might be remembered by some, but memories tend to share the same coffin as their carriers, and they never burst into new forms of life as you’d expect the leftover seeds of wither to, but the idea comes to her the way flight comes to a bird. She had a century to learn how to die, you lose yours thinking of decades, when it may be hours. Hours left to spend time in an addictive manner, for life is nothing other than speed and flashes of feeling that get too bright to be remembered.

    As she rests for a while, she might have minutes, she might have a decade. It’s all the same, it’s time. And it will reach for her slowly, leaving another wrinkle on her young rationality, the way it will reach me and you.

Revenit-am în neînțeles, cît trup se zbate spre salvare –

Credință adineaori risipită… Bestie, dar acum viu,

Izgonitor, subit, s-o frîng în zbateri animale

Esența ridicată a mă avînta – mort fără sicriu,

Convinsă-n val, sclipiri și ager, dar asuprită-n zori

De-un veac de luptă oarbă și o zi-n pustiu…

Lume, părăsită-te-a, cuprinde-mă sonor;

Zid după zid de bucve și religii asumate…

Aproape plin de freamăt, mi-e teamă să n-adorm

Clădind drumul din mine, trup se zbate-n libertate

Azi, după un veac de luptă-nsinuată, ce e un om?

Înălțat în omenire? Poate asuprirea-n zori

Mă va fi părăsit deja, suferind de somn,

Lăsîndu-mi în urmă, crăpături în plumb, foame de amor…

Timp să mai zboare, și voi începe a mă-ntreba

Dacă clipa vine să smulgă ce mi-am dorit a se-ntîmpla;

Cît pot să joc fără să-n furii soarta,

Unde mergem noi, bărcuțe fără cîrmă?

Luptînd un veac prin vid și asupriți în zori

Pentru a-întîlni vieți alter-adolescentine-

Clădiri josnice ale unui veșnic dor…

Visător bolnav de insomnie… Trup se zbate în amin;

O! zeu ceresc, rugu-te, coboară mai aproape!

După un veac de luptă-nsinuată, să vrei să mă domini

E-o altă binecuvîntare, fără de sori și fără de șoapte…

Cît merit eu, un biet bolnav asuprit de zori,

Ce-așteaptă viață și ea vine să îi fie moarte!

Revenit-am în neînțeles, azi, mor…

Sufăr de mine în stadie funarală şi îmi înjectez vară uneori; mai ţin minte cum respiram. Pieptul îmi crăpa încetişor. Pupile lărgite, poate… Văd totul. Dar nu am lumină.

Nu e loc aici şi mă sparg în călduri – cred că aş fi putut avea febră dacă nu ardeam deja.

Am auzit cîndva cum inimile zvîcneau în fărîme: le răsturnam cu degetele picioarelor, arcuite animalic.

Eu nu mai am inimă.

Dar, apoi, nu aveam nici înainte.

Vreau să vomit simţire, dar sîngele mi-e absorbit de gresie – unde mi-e mormîntul? Ştiu că am lăsat cutiuţa la un capăt de mine, pentru a mă putea rostogoli înapoi, în vid.

Curios şi papetic, am mai fost acolo. Poate singur, sau poate cu tine, dar îmi evadează literele de sub cerul amintirii.

Perdeaua tremură în infernul minor al vîntului.

Da, cred că e novembre.

Cineva spunea că există un ceas doar al plecărilor. Să vin la tine? Mai lasă-mi o ţigară, Diavole.

Vreau să mai ard…

P.S.: Salvează-mă din delir.

Mă ciobesc.

Zi-mi din ce lumea a fost ridicată, și-ți voi spune din ce ai fost și tu.

O solitară fîșîe suspendată de lemn lipsit de devotament pentru paralela naturalului e senzația energizată a ambiguului furt de plîns neauzit și taină măruntă și înglodată.

O solitară inimă încîlcită într-un sîn siamez ești tu.

Ești desprins din soare – o pseudo-reîncarnare a unei raze părăsite în zorii de tranzit ai celei interzise dimensiuni; ești electricitate și pară frîntă în ea, superior nedescoperit și volt supraîncărcat de încîntare pămînteană.

Tu nu alergi, tu ai aripi de dantelă luminoasă ce frînge înălțimi noduroase și conceptele de frumos metafizic încuiat în corporal.

Și totuși, ești atît de uman…

Ești om ce nu a iubit păcatul subtil, ci și-a strigat continuitatea ca să te vadă pășind strîmb prin volbura albului credincioșilor nesincronizați cu viața, și ți-ai aruncat fluturele de plumb ce se frige în raza ta denaturalizată de tot ce este presupus și presupus incoerent.

Și-ți iai zborul… Răspîndind lumină și orbind imaginațiile absente sau interzise, umpli mintea de azur și aur topit. Ți se curbă curentul de curgere fluent a relătării “mereu”-ului primei trăiri în furtuna de sub talpa supunerii concretului și a moralului paralizator pentru a sulfa norii primăverii începutului vital spre creștete plecate în posesia adevărului tău și a iraționalului ce strălucește în particula lipsei tale de trup timpuriu. Iar emoția ta renaște în fiecare paralelă.

De ce nu am fi cu toții electricitate, dacă suntem atît de umani?

‘Clinau capul bocitori de sticlă

În ceața ta de-atîtea ori;

Vindeau dor și plîns pe rimă:

Dorința finală ți-e să mori?

Păstrate-aș captiv în gîndul putred

De nor și vis, și de amor,

De omenie ce spre șubred

Trage-a nemuririi dor…

Ți-aș fi ochi și suflu-

Privire de regret spre lume,

În liniștea-ți- pur cupru

Ce ar cădea pe lume.

De m-ai lasa ți-aș fi și viață,

Mîinele drogat prin pori,

Ți-aș ține inima în plasă;

Mi-e frică c-ai să mori…

De mi-ai da litera să o păstrez, mi-aș lumina ochii cu ea – nu văd decît negru-n antracit; tu, cuvîntule, vezi Univers. Nu-ți vreau rima sau iubirea, dă-mi doar forță să te mai am, pentru că mă sting agale și mă dizolv în stropi de lacrimă adultă, și pier cu ea, și pieri și tu cu mine… De-ai vrea să pleci, ai rămîne al meu? Vei fi străin, sau promis? Sau căpitan pe-un vas murdar, aruncat în goana unui mal tînăr și sălbatic prin dorința de a se cufunda în ceruri, spre care și tu mă împingeai pe mine? Moleculă de noapte mi te va fura, – știam mereu, dar nu credeam, nu nutresc decît minciună – dar, zi-mi tu: nu ai mai rămîne? Mi-aș lumina ochii cu tine… Și negura în care mă cufund.

Oh, am doar un dor, și de ce nu crezi că pot spera cu el? Speranța moare ultima – așa zic ei, dar noi ce am mai zice, de tu te-ai rătăci în a lumii viitor și zîmbet de rugăciune repetată și neiertată? Noi, cu ce am mai zice?

Și ce-ar fi dacă nu mai pleci?

P.S. Tu cum nu-ți lași cuvîntul să moară?

Ganduri vor arde.

Oameni vor renaste.

Iar eu voi sta din nou pe propriile mele picioare.

Promit.

How many touches can a night give them?

Iarna asta, am îmbătrinit.

Este un adevăr, și mă simt straniu spunîndu-l cuiva încadrat comod în mintea unui copil. Însă tu ești singura care a întrebat.

Nu aș fi tăcut dacă erai interesată de minciună – la urma urmei, valsez în pereche cu ea de cînd am început să urăsc fețele lipsite de sclipire și stoarse de feeria unui zîmbet ce vibrează de euforie naivă. Văd cum se prăbușește încetișor credința lor în haină de aur și cum timpul moare în colivia lor. Iar atunci cînd timp nu mai e, omul e rătăcit; prins între un răsărit și un apus, ziua lui e noaptea fără amor fierbinte, iar vîrsta se cutremură în cutiuța ei. Vîrsta nu e fizic, e dispoziție pentru ei. Și deși pare irațional, continua căutare de anotimp al fericirii este singura picătură de vin după care plînge gîtul lor.

Și știi ce? Speranța lor e o iluzie, ca dansanta imagine a unei sticle pline, pe care o vede un bețiv însetat, însă tu ai numi-o o minciună. Îmi spui că nu-ți place de ea și pare rea. Personajelor tale preferate le-ar fi crescut nasul sau înroșit obrajii dacă o pronunțau, însă pentru cei care rîvnesc spre chicotitul tău e doar o frumoasă îngînare a coșmarului pe care ți l-ar striga adevărul. Ca tu să fii fericită. Dar nu pari să înțelegi.

Tu, ca un copil, ai visul ahtiat după puritatea ta, ale noastre însă au divorțat de noi, luîndu-și pălăria prăfuită din cuierul negru și spunîndu-ne un adevăr care ne-ar face să ne dorim să fim surzi și departe.

Îmi strigi din spate că sunt o minciunoasă și că nu am suflet; te înșeli, e tot aici, pe vîrful genelor mele, dar e bătut de adevăruri izbitoare și reci, iar acum are ochi de gheață, care se topesc doar la auzul celor care au supraviețuit unui vis spulberat și unui fapt direct, și e disperat după minciunele lor sigure și calde… Pentru că în lipsa de clipă, își caută un alt frumos în care să creadă, și lîngă care să-i cadă mintea lin în somn.

Ce știu eu despre adevăr?
Totul, și nimic. Dar știu că nu e pentru tine…

Ningi peste cămașa  boțită din colț, și tot mai urmărești unda mea, plutind adormită în promisiunea ei îmbătrînită, deși tremuri la înălțime.

De ce?

În zorii de azi suntem doar fantoma amintirii a unor zîmbete pe o bancă singuratică din parc și primele dorințe zgîrcite ale unui copil înfometat și orbit de sclipirile unui tren nocturn întîrziat. Auzi?

Evadează pasageri gri din el, și-și strivesc graba printre vapori murdari de fericire secată.
Tuc, tuc… Tuc.

Îmi ești străină atunci cînd ocupi locul dintre un bețiv și o femeie prinsă între două vîrste și un divorț, pentru că nu mă mai vezi strigînd din spatele ferestrei și desprînzîndu-mă ritmat de asfalt. Însă mă trage înapoi spre el, și mă țintuiește ca să te pot vedea dispărînd cu lumea nepăsătoare.

Tuc, tuc… Tuc.

Și tu nu mai ești pe banca mea.